Slujbele rânduite în biserică

Noi credem că preoţia Vechiului Aşezământ a fost înlocuită în Noul Aşezământ prin slujbele spirituale rânduite în Biserică.

„Şi El a dat pe unii apostoli; pe alţii, prooroci; pe alţii evanghelişti; pe alţii pastori şi învăţători” (Efeseni 4:11). Apostolii sunt trimişii Domnului, cu misiunea deosebită cum ar fi desţelenirea unui nou câmp pentru Evanghelie (Marcu 16:15-18,20). Aşa au fost cei 12 apostoli, Pavel ca apostol al neamurilor şi alţii (Matei 10:1-4; Marcu 6:30; Romani 1:1; 11:13).
Slujba de prooroc se deosebeşte de darul proorociei. Proorocul are cel puţin două daruri: darul vorbirii despre înţelepciune şi darul vorbirii despre cunoştinţă.
Evanghelistul este chemat să predice Evanghelia Domnului Isus şi este însoţit de semne şi rezultate deosebite în activitatea lui prin întoarcerea păcătoşilor la Dumnezeu.
Pastorul are sarcina păstoririi credincioşilor care compun o biserică locală după indicaţia dată lui Petru de către Domnul Isus (Ioan 21:15-17).
Toţi slujitorii reprezintă o singură treaptă spirituală, termenul de episcop, prezbiter şi pastor priveşte aceeaşi slujbă (1 Petru 5:1-2; Fapte 20:17,28; Filipeni 1:1). Din punct de vedere administrativ, se poate deosebi slujba de pastor de cea de prezbiter.
Diaconatul a luat fiinţă ca o slujbă cu caracter gospodăresc (Fapte 6:1-6). Mai apoi a căpătat, pentru unii dintre diaconi care s-au remarcat, şi un caracter spiritual (Fapte 6:8-15; 1 Tim. 3:8-12). „Pentru că cei ce slujesc bine ca diaconi, dobândesc un loc de cinste şi o mare îndrăzneală în credinţa care este în Hristos Isus” (1 Tim. 3:13).

Biserica

Noi credem în existenţa Bisericii lui Dumnezeu fondată de către Domnul Isus Hristos ca organism unitar şi viu.
Cuvântul „Biserică” este echivalentul a ceea ce în limba greacă se numeşte „Eklesia” şi înseamnă „adunarea celor chemaţi”. În înţelesul Sfintelor Scripturi, ea este universală, cuprinde pe toţi credincioşii timpurilor trecute şi prezente, care, auzind glasul lui Isus, s-au hotărât să se întoarcă cu pocăinţă la Domnul, urmând învăţăturile Domnului nostru Isus Hristos şi ale apostolilor Săi (1 Cor. 1:2-2; 2 Cor. 6:14-18). 

Capul Bisericii este însuşi Domnul nostru Isus Hristos, iar ea formează trupul Lui (Efeseni 1:22-23; Coloseni 1:18). Ea este zidită pe temelia pusă de apostoli şi prooroci, a cărei piatră unghiulară este însuşi Hristos (Efeseni 2:20). Ea este înfăţişată în Noul Testament ca Templul lui Dumnezeu (2 Cor. 6:16), un locaş al lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt (Efeseni 2:22) şi trup al lui Hristos. Fiecare credincios, fără deosebire de rasă şi naţionalitate, născut din nou prin Cuvântul lui Dumnezeu şi Duhul Sfânt, care are credinţa deplină dată sfinţilor o dată pentru totdeauna şi de acelaşi preţ cu a apostolilor (Ioan 3:5-6; Tit 3:5-6; Efeseni 2:19-22; Iuda v. 3; 2 Petru 1:1), face parte din Biserică, numită în Cuvântul lui Dumnezeu „Biserica lui Dumnezeu” (1 Tim. 3:15; Fapte 20:28; Mat. 18:20), Biserica celor întâi născuţi, scrişi în cer de Dumnezeu (Evrei 12:23).

Menirea ei este de a vesti Cuvântul lui Dumnezeu şi învăţătura Evangheliei (1 Cor. 15:1-6; Marcu 16:15-20). Totodată ea reprezintă mireasa Domnului Isus şi Împărăţia lui Dumnezeu (2 Cor. 11:2; Efeseni 5:25-27). Toate bisericile locale formează o unitate indestructibilă a Bisericii lui Dumnezeu Apostolice Penticostale din România.

Vindecările divine

Noi credem în vindecările divine.
Vindecările divine (supranaturale) intră tot în planul de mântuire înfăptuit pe Golgota prin jertfa de ispăşire a Domnului nostru Isus Hristos (Matei 8:16-17). Vindecarea se poate obţine prin credinţă personală (Luca 8:48), prin darul de vindecare (1 Cor. 12:9; Fapte 3:6) şi prin rugăciunea rostită cu credinţă în urma ungerii cu ulei a bolnavilor, după cele scrise în Iacov 5:14-16. Sfânta Scriptură ne arată că bolile sunt urmarea păcatului şi chiar dacă n-ar fi păcătuit cel bolnav, totuşi sunt o urmare a căderii primului om (Genesa 3:13; Deuteronom 28:15-62; Ioan 5:14). Deoarece bolile şi suferinţele sunt consecinţele căderii în păcat, vindecarea intră, pentru cei ce cred, în acelaşi plan de mântuire ca şi iertarea păcatelor. Domnul Isus a răstignit pe Golgota atât păcatele şi fărădelegile noastre, cât şi bolile şi suferinţele noastre (Isaia 53:4-5; Matei 8:16-17). Ungerea cu untdelemn este orânduită numai pentru credincioşi. Ea se face de către prezbiteri ordinaţi, atunci când bolnavul o cere (Iacov 5:14-16). După ungere se face rugăciune cu punerea mâinilor (Marcu 16:17-18; 6:12-13). Biblia nu opreşte pe nimeni să se lase consultat de medici şi să le urmeze indicaţiile în caz de boală (Marcu 2:17)

Roada Duhului Sfânt

Noi credem că atât naşterea din nou cât şi botezul cu Duhul
Sfânt trebuie să fie urmate de roada Duhului Sfânt.
Roada Duhului Sfânt este recolta unei vieţi sfinte, după ce am devenit
copiii lui Dumnezeu, născuţi din nou, cârmuiţi de Duhul Sfânt în toate privinţele
(Galateni 5:22-23).
Odată cu naşterea din nou, roada Duhului începe să iasă în evidenţă în
viaţa credinciosului (1 Ioan 5:18; Tit 3:8). Fiecare credincios născut din nou,
botezat cu Duhul Sfânt trebuie să aibă din prisos în viaţa sa roada Duhului Sfânt (Galateni 5:22-23; Matei 7:16-20).

Darurile Duhului Sfânt

Noi credem că lucrarea Duhului Sfânt se manifestă în cele nouă
daruri.
În urma botezului cu Duhul Sfânt, Duhul Sfânt împarte cum El voieşte
diferite daruri duhovniceşti. Sfânta Scriptură ne vorbeşte despre nouă daruri,
şi anume: vorbirea despre înţelepciune, vorbirea despre cunoştinţă, credinţa,
darul tămăduirilor, puterea de a face minuni, deosebirea duhurilor, proorocia,
vorbirea în felurite limbi şi tălmăcirea limbilor (1 Cor. 12:1-10). Toţi credincioşii
trebuie să aibă o măsură oarecare de înţelepciune, cunoştinţă şi credinţă.
Aceasta prin Cuvântul lui Dumnezeu (Romani: 12:2; Ioan 5:39; Mat. 22:29;
Romani 10:17). Darurile Duhului Sfânt sunt supranaturale şi desăvârşite în lucrarea
lor. Exemple: Fapte 8:20; 2 Petru 3:16; Marcu 16:17-18. Credinţa în
Domnul Isus Hristos care face parte din roada Duhului (Galateni 5:22) trebuie
s-o aibă toţi credincioşii, însă nu toţi primesc darul credinţei (Fapte 3:16). La fel,
la primirea botezului cu Duhul Sfânt toţi credincioşii vorbesc în limbi noi, însă
nu toţi au darul de a vorbi în felurite limbi (1 Cor. 12:29-30). Darul vorbirii în
limbi se foloseşte potrivit cu cele scrise în 1 Cor. 14:27-28. În Biserică trebuie să
existe daruri, pentru că ele sunt rânduite şi puse de Dumnezeu pentru zidirea ei sufletească (1 Cor. 12:28); nu primesc toţi credincioşii, ci fiecăruia Duhul Sfânt îi împarte cum voieşte (1 Cor. 12:29-39). Cuvântul lui Dumnezeu ne cere să urmărim dragostea şi să râvnim şi după
darurile duhovniceşti (1 Cor. 14:1).

Botezul Duhului Sfânt

Noi credem în făgăduinţa botezului cu Duhul Sfânt pentru toţi
credincioşii.
Duhul Sfânt este promis de Dumnezeu încă prin profetul Ioel (Ioel 2:28-
29). Proorocul Ioel vorbeşte de două mari revărsări: ploaia timpurie şi ploaia
târzie (Ioel 2:23). Ploaia timpurie s-a revărsat în primele secole, începând cu
ziua de Rusalii, la Ierusalim (Fapte 2:2-4), iar ploaia târzie se revarsă în zilele
noastre. Duhul Sfânt purcede de la Tatăl prin Fiul (Ioan 15:26). Botezul cu Duhul
Sfânt este o pecete pentru ziua răscumpărării (Efeseni 4:30), o arvună a
moştenirii (Efeseni 1:13-14), putere de sus pentru slujba mărturisirii Evangheliei depline (Fapte 1:8). El se deosebeşte de naşterea din nou. El se primeşte pe baza credinţei în urma naşterii din nou şi nu poate avea loc în nici un caz înaintea acesteia (Fapte 19:1-6, Efeseni 1:13-14). Ascultând predica lui
Filip, samaritenii au primit Cuvântul şi au fost botezaţi în apă; când au venit la
ei Petru şi Ioan, aceştia s-au rugat, punându-şi mâinile peste ei, ca să
primească Duhul Sfânt (Fapte 8:12-17). Botezul cu Duhul Sfânt se poate primi prin şi fără punerea mâinilor (Fapte 8:17; 19:6; 10:44-46 şi 2:12-17). Botezul cu Duhul Sfânt trebuie cerut (Luca 11:13).
Botezul cu Duh Sfânt înseamnă umplerea cu Duhul Sfânt (Fapte 2:4), iar
botezul cu foc (Matei 3:11) este viaţa de încercări prin care Dumnezeu trece pe
cei sigilaţi (1 Petru 4:12-14 şi 16-19; 1:6-7). Botezul cu Duhul Sfânt este însoţit de semnul vorbirii în alte limbi (Fapte 2:4; 10:46; 19:6). Prin botezul cu Duh Sfânt vine umplerea cu putere pentru o viaţă sfântă în slujba divină. Acest botez poate fi urmat şi de primirea altor daruri (Luca 24:49;
Fapte 1:4-8 şi 1 Cor. 12:1-31). Botezul cu Duhul Sfânt este o experienţă unică,
iar umplerea cu El poate fi repetată (Fapte 4:3).
Potrivit cu Sfânta Scriptură, este necesar ca cei chemaţi de Dumnezeu la
vestirea Evangheliei depline mai întâi să stăruie, ca să fie umpluţi cu putere de
Sus, pentru ca să-i poată însoţi semnele, minunile şi darurile Duhului Sfânt
(Marcu 16:17-18; Luca 22:49, 1 Cor. 2:1-5; Evrei 2:4).

Spălarea picioarelor

Noi credem că Domnul Isus a instituit actul spălării picioarelor.
Domnul Isus a spălat picioarele ucenicilor cărora le-a zis: „deci dacă Eu,
Domnul şi învăţătorul vostru, v-am spălat picioarele, şi voi sunteţi datori să vă
spălaţi picioarele unii altora “(Ioan 13:14).
Este amintită şi ca o condiţie de adevărată evlavie în viaţa de credinţă. (1
Tim. 5:10).

Cina Domnului

Noi credem în instituirea Cinei Domnului pentru Biserică.

Participarea la Cina Domnului constituie o proclamare a morţii Domnului
Isus Hristos. Cina Domnului este al doilea act de cult după botez ca formă
exterioară în Biserica lui Dumnezeu. Ea este instituită de Însuşi Domnul nostru
Isus Hristos prin întemeierea legământului nou (Matei 26:28; Luca 22:19-20).
Cina Domnului se compune din pâine nedospită şi rodul viţei nefermentat,
care simbolizează jertfirea trupului şi vărsarea sângelui Său pentru păcatele
noastre (1 Cor. 11:24-25).
Cina Domnului este rânduită spre amintirea morţii Domnului Isus şi nu
spre iertarea păcatelor, dar cel ce se împărtăşeşte din ea în chip nevrednic se
face vinovat de nesocotirea trupului şi sângelui Domnului Isus Hristos şi astfel
se împărtăşeşte spre osânda lui însuşi (1 Cor. 11:27-29).
Ea este un simbol care exprimă părtăşia noastră cu natura dumnezeiască
a Domnului nostru Isus Hristos, adică cu trupul şi sângele Lui (1 Cor. 10:16; 2
Petru 1:4), o amintire a suferinţelor şi morţii Sale (1 Cor. 11:26), o proorocie
despre venirea Sa a doua oară. Credincioşii mântuiţi alcătuiesc prin
participarea la frângerea pâinii un singur trup (1 Cor. 10:17).
Frângerea pâinii are, în săvârşirea şi serbarea ei, două momente: primul
simbolizează suferinţele Domnului, al doilea, vizavi de primul, momentul de
cercetare de sine din partea credincioşilor (1 Cor. 11:23-29). La Cina Domnului
nu pot participa decât membrii activi ai Bisericii, botezaţi în apă sau cu Duhul
Sfânt, şi numai după ce s-au cercetat pe sine. Cina se săvârşeşte ori de câte ori
este posibil, fără deosebire de zi sau dată. Este recomandabil să se efectueze
cel puţin o dată pe lună.

Botezul în apă

Noi credem că botezul în apă, care se acordă persoanelor care
cred şi care s-au întors la Dumnezeu, trebuie efectuat printr-o singură
cufundare în Numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt.
Botezul în apă este rânduit de însuşi Domnul nostru Isus Hristos (Mat.
28:19). 

El este un simbol al morţii faţă de păcat, al învierii la o viaţă nouă în
Hristos (Rom. 6:1-4). ÎI pot primi cei care cred şi mărturisesc credinţa (Marcu
16:16, Fapte 8:36). Prin botezul în apă credinciosul este adăugat la numărul membrilor Bisericii lui Dumnezeu (Fapte 2:38-47, Fapte 10:47-48, 1 Petru 3:21).
Credinciosul care s-a botezat trebuie să ducă întotdeauna o viaţa curată şi
sfântă, trăind după învăţăturile Evangheliei (Matei 28:20, Fapte 2:42, Evrei 3:14).
Botezul se primeşte o singură dată prin cufundarea în apă, iar în cazul când
acest act nu a fost îndeplinit după Cuvântul Sfintei Scripturi, se poate face a
doua oară (Fapte 19:2-6).
Botezul în apă se poate primi şi înainte şi după primirea botezului cu
Duhul Sfânt (Fapte 8:12-24; 10:44-48). Cei ce au primit botezul în apă fără a fi
obţinut botezul cu Duhul Sfânt sunt îndemnaţi după Cuvântul lui Dumnezeu să
stăruiască după botezul cu Duhul Sfânt (Fapte 1:4).
Botezul în apă este săvârşit numai de pastori şi prezbiteri ordinaţi
conform rânduielilor Bisericii nou-testamentale.
Copiii credincioşilor, ca şi ceilalţi oameni, nu pot fi botezaţi până ce nu
ajung să se convingă singuri că Domnul Isus este Mântuitorul lor personal
(Fapte 8:37).

Relația cu Dumnezeu

Noi credem în relaţia directă a credinciosului cu Dumnezeu,
rugăciunea şi postul fiind două dintre cele mai eficiente modalităţi de
apropiere de divinitate.

a. Rugăciunea
Rugăciunea trebuie adresată Părintelui ceresc în Numele Domnului nostru
Isus Hristos (loan 16:23-24), prin Duhul Sfânt şi potrivit voinţei Sale (1 loan 5:14; Efeseni 6:18; Iuda 20). Adevărata rugăciune porneşte dintr-o inimă curată, nu după un anumit program învăţat pe dinafară, ci izvorâtă din necesitatea duhovnicesc a omului lăuntric (Mat. 6:7; Filipeni 4:6). Adevăraţii închinători trebuie să se roage în Duh şi în adevăr (loan 4:24). Copiii lui Dumnezeu menţin legătura cu El, fără întrerupere, prin rugăciune (1 Tes. 5:17; Efeseni 6:18). Rugăciunea poate fi individuală (Daniel 6:10) şi comună (Fapte 4:24). Rugăciunea în comun (cu toţi odată) este o moştenire din felul de închinare al ucenicilor (Fapte 4:24).
În Biserică se pot folosi tot felul de rugăciuni, spre exemplu se poate ruga unul,
doi sau trei pe rând, şi ceilalţi să-1 însoţească, spunând „amin” la rugăciunile
care se înalţă (1 Cor. 14:16). La fel se poate folosi şi rugăciunea în comun, care
dă posibilitatea ca toţi credincioşii să se roage în acelaşi timp şi fiecare după
nevoia sa. Rugăciunea în comun făcută în chip ordonat produce o armonie
cerească, ca zumzetul miilor de albine în acelaşi stup (1 Cor. 14:33,40). Pentru
zidirea sufletească a tuturor este mai potrivit a se ruga două sau trei persoane
pe rând (Filip. 2:4). Dumnezeu ascultă rugăciunea celor drepţi, făcută cu credinţă (Iacov 5:15-16; Marcu 11:24; Matei 18:19). Botezul cu Duhul Sfânt şi vindecările de boli sunt răspunsuri la rugăciunile noastre (Luca 11:13; Fapte 8:14-15).
Rugăciunile pot fi şi împiedicate prin viaţa netrăită după Cuvântul lui
Dumnezeu sau prin păcate ascunse şi nemărturisite (1 Petru 3:7; Iacov 5:16; 1
Ioan 1:9; Iosua 7:10-26; Prov. 28:13). Biblia opreşte închinarea la sfinţi şi la îngeri (Apoc. 19:10; Coloseni 2:18;
Fapte 10:26-27). Sfinţii ne pot sluji numai ca model prin felul lor de viaţă (Evrei
13:7; 6:11-12). Mijlocitori în rugăciunile credincioşilor sunt Domnul Isus Hristos
şi Duhul Sfânt (Ioan 14:16; 1 Tim. 2:5; Evrei 7:25; Romani 8:25,27)

b. Postul
Postul este abţinerea de la întrebuinţarea mâncării şi băuturii de orice fel
(Mat. 4:2), pe un timp mărginit, hotărât de fiecare în parte, după nevoile şi
puterea sa (Isaia 58:5; Fapte 9:9). Postul are drept scop înfrânarea trupului în vederea obţinerii anumitor biruinţe spirituale (2 Cor. 6:5, 11:27; Fapte 13:2-3, 14:23; Marcu 9:29; 1 Cor. 7:5).
Timpul hotărât pentru post este strâns legat de rugăciune. A posti fără a
stărui în rugăciune şi fără a rezolva divergenţele cu semenii noştri este numai o
formă de evlavie, căreia îi lipseşte puterea (Marcu 9:28-29; Fapte 13:2-3; Isaia
58:6-7).
Nimeni nu poate fi obligat să postească.

Page 2 of 4
1 2 3 4