Mantuirea

Noi credem că mântuirea este condiţionată de credinţă, pocăinţă
şi naşterea din nou.

a. Credinţa. „Credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite şi o
puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd” (Evrei 11:1, 2 Cor. 4:18).
Credinţa vine prin auzirea Cuvântului lui Dumnezeu (Rom. 10:17). Adevărata credinţă porneşte din inimă (Rom. 10:9). Prin credinţa din inimă se primeşte neprihănirea (Rom. 10:10), mântuirea (Efeseni 2:8), curăţirea inimii
(Fapte 15:9), iertarea (Galateni 2:16; Efeseni 2:8; Galateni 3:22), moştenirea şi
dreptul de a ne numi copiii lui Dumnezeu (Galateni 3:26). Fără credinţă nimeni nu poate fi plăcut lui Dumnezeu (Evrei 11:6). Credinţa este adevărată şi activă numai atunci când este însoţită de fapte (Iacov 2:14-22). Toţi trebuie să păstrăm credinţa care s-a dat odată pentru totdeauna sfinţilor (Iuda v. 3). În timpul din urmă, mulţi se vor lepăda de credinţa adevărată (1 Tim. 4:1-4). Peste cei ce refuză să creadă adevărul, Dumnezeu lasă o lucrare de rătăcire, drept consecinţă să creadă o minciună spre a fi osândiţi (2 Tes. 2:11-12). Pentru cei care cred, totul este posibil: iertare, vindecări de boli etc. (Mat. 8:13; loan 14:12).

b. Pocăinţa. Pocăinţa este o poruncă a Domnului Isus (Marcu 1:14-15). Ea
reprezintă întoarcerea omului la Dumnezeu de pe căile rătăcite ale păcatului
(Isaia 55:7), schimbarea totală a vieţii vechi cu una nouă, după Cuvântul lui
Dumnezeu (Rom. 2:4), schimbarea gândirii omului. Ea înseamnă căinţă pentru
viaţa trăită în necunoştinţă de Dumnezeu şi încetarea de a mai păcătui (Tit 2:11-13; Plângerile lui Ieremia 3:39-40). „Cine îşi ascunde fărădelegile, nu
propăşeşte, dar cine le mărturiseşte şi se lasă de ele capătă îndurare” (Prov. 28:13). Dumnezeu îi cheamă pe toţi oamenii la pocăinţă, voind să nu piară nici
unul dintre ei (2 Petru 3:9), ci să ajungă la mântuire (Timotei 2:4). Chiar când
păcătuieşte un credincios, el este îndemnat să se pocăiască de faptele
săvârşite (Apoc. 2:5; Galateni 6:1). Pocăinţa este adevărată numai când este
făcută dintr-o inimă sinceră şi curată, care caută să îndrepte pagubele şi
greşelile faţă de aproapele nostru (Luca 19:8; Fapte 20:20-21).

c. Naşterea din nou. Nimeni nu poate deveni un copil al lui Dumnezeu
dacă nu este, mai întâi, născut din nou (loan 3:5-8). Oricât de bun ar fi un om,
dacă nu este născut din nou, nu poate moşteni Împărăţia lui Dumnezeu (loan
3:3-5). Omul se compune din trup, suflet şi duh. Câtă vreme omul trăieşte în păcat, trupul face ce voieşte, târând sufletul şi duhul, întinându-le prin pofte, patimi, păcate. În felul acesta duhul este mort faţă de Dumnezeu (1 Tes. 5:23, Efeseni 2:1-3). În urma auzirii Cuvântului lui Dumnezeu vine credinţa mântuitoare (Romani 10:17), urmează pocăinţa (Fapte 2:37-38) şi naşterea din nou prin Cuvântul lui Dumnezeu şi Duhul Sfânt (Ioan 3:5, Iacov 1:18, 1 Petru 1:23, Tit 3:5). Cel ce este născut din nou nu mai face ce voieşte ci el umblă şi se lasă cârmuit de Duhul (Galateni 5:25), având în fiinţa sa cârmuirea Duhului Sfânt (Romani 8:1,14). Fără naşterea din nou nu are valoare nici credinţa (Iacov 2:19), nici cunoştinţa (Rom. 1:32) şi nici botezul în apă (Fapte 8:13-24). Cei ce sunt născuţi din Dumnezeu nu păcătuiesc (1 loan 3:9; 5:18), iar cei ce păcătuiesc nu sunt născuţi din nou (1 loan 3:6-10).

Adaugă la favorite Legătură permanentă.

Comentariile sunt închise.